Primul concurs underground de e-bike-uri din România: a fost sau n-a fost?

0
325
views

O grupă de oameni semiparanormali tot îmi dau târcoale pe aici, pe la Câmpulung și își fac apariția de regulă la miez de noapte, în preajma weekend-urilor în care organizez plimbări cu bicicletele pe munte. Venirea lor vestește nori negri, furtuni dezlănțuite, întâmplări nebănuite și inexplicabile, tot soiul de evenimente neașteptate. Și nu trebuie să fii Lorin Fortuna ca să-ți dai seama de toate astea.

N-a fost un weekend rău până la urmă.

În fine, fiind vorba despre niște oameni de care încep să mă atașez, dată fiind prezența lor relativ constantă pe aici, am zis ca de data aceasta să le fac o invitație la 1KTM E-Bike Experience, mai pe scurt, o “plimbare” cu bicicletele electrice la munte. Dacă tot am dat atâtea pedale pe biciclete fără motor, am zis că merge un weekend axat doar pe distracție și mai puțin pe stropii de transpirație care-ți intră-n ochi și-n gură, așadar le-am lansat invitația și fără să mă surprindă, au acceptat. Alți doi fani ai genului s-au alăturat acestui grup, căci știau cu ce se mănâncă de dățile trecute: cel mai calculat om din lume, alături de cel mai inconștient. Atât de calculat, încât nu ai cum să-ți faci vreo grijă pentru el, respectiv atât de inconștient încât îți repeți într-una văzându-l: “acum cade, acum, ba nu, acum, acum…! Thaaaa! N-a căzut!”.

Fiind deja prieteni, am venit cu o propunere care să ducă lucrurile la un nivel superior: cum ar fi să organizăm în cele 3 zile și o cursă de e-bike-uri? Una de care să nu știe nimeni în afară de noi, făcută cu propriile reguli, pe proprie răspundere, o chestiune de adevărați temerari care să rămână în analele istoriei moderne a bicicletei electrice. Zis și făcut, oamenii au agreat ideea, am făcut regulile pe loc cu câteva zile înainte, ba chiar am schimbat câteva dintre ele în dimineața concursului și am decis că va fi un format Catch the Fox, cu doar 17 km lungime și 980 de metri diferență de nivel. Pe scurt, băieții aveau un avantaj de 6 minute pentru a începe cursa, după care eu urma să-i prind. Cei care nu erau prinși, erau declarați câștigători.

Dar înainte de a trece la cursa cea palpitantă, am avut de înfruntat cu o zi înainte rezultatul stihiilor naturii: unul dintre cele mai faine trasee din zonă avea să fie blocat de zeci de arbori doborâți de vânt, arbori pe care i-am trecut cu bicicletele în spinare. Da, cu alea electrice de douăzeci de kile. Mă simțeam ca într-un film de groază d-ăla prost: faze previzibile, repetitive, obositoare, când singurul motiv pentru care nu schimbi canalul este că în rest dai de știri din politică, violuri sau telenovele. Așadar, iată-ne pe noi, actori de primă mână, într-o peliculă de mâna a treia, o situație pe care a trebuit s-o acceptăm și să ne-o asumăm. Iar în accepțiunea mea asta a însemnat să pierdem aproape o oră din timpul nostru prețios, cărând biciclete electrice peste copaci, apoi pedalând nu mai mult de 40 de metri, ca să ne oprim din nou și să reluăm procesul. O pedeapsă drastică de tip nord-corean, care s-a abătut asupra noastră din pricina faptului că am scăpat nefulgerați/necarbonizați atunci când ne-a prins furtuna la tura din vară.

Cam așa a fost în prima zi…
… și cam așa.

Revevind la competiția vieții, am pornit cu ceva stres de dimineață. Traseul era marcat subtil, prin urmare trebuia să te și descurci un pic cu orientarea, un pic cu pedalatul pe trasee mai tehnice și un pic cu gestionarea moralului, căci urcările, așa cum era de așteptat, au fost orice numai simple nu. Pe lângă asta, am presărat traseul cu porțiuni cu fiare (a se citi câini turbați de furie), care să-ți distragă atenția de la marcaje și să-ți strice complet concentrarea de care temerarii aveau atâta nevoie în acele momente dificile… În fine, important este că pe primul l-am ajuns mult mai devreme decât m-aș fi așteptat vreodată. Imediat după prima urcare, mai precis pe prima urcare mai tehnică ce urma. Acolo l-am găsit pe Lucian. Am călcat un pic pedala și am schimbat câtea viteze ca să mă fac auzit. Tot ce-a mai putut spune a fost: “mamă, nu-mi vine să cred”. Dar el nu știe că și eu am zis același lucru, în sinea mea, desigur. Între noi fie vorba, cred că și eu îmi doream mult să câștig acest concurs, la fel ca ei.

3, 2, 1… START!
Urcări serioase, nu glume.
Lucian încercând cu disperare să ia avans. Nicio șansă pentru el.
Ultimii doi ajunși, după 12 minute din spusele lor.
N-am scăpat nici eu de cățeluși.
Gata, gata să se împacheteze la al 2lea atac al câinilor.
Dialogul priceless al doamnelor care asistau la scenele cu câinii turbați.

Imboldul era deci deja primit. Dacă Lucian este pe aici, înseamnă că pe ceilalți ar trebui deja să-i adulmec. Și n-a mai durat foarte mult până când i-am văzut pe următorii 3 grupați. Ceea ce nu v-am spus, este că acest concurs era pe echipe și puteai câștiga doar dacă ajungeai împreună cu partenerul la finish. Din cei trei pe care i-am prins, doi erau în echipă, celălalt era doar lunatic, abandonându-și coechipierul fără vreo jenă sau vreo urmă de regret. Un participant cu sânge rece, care și-a dorit prea mult victoria, una ipotetică pe care nu avea cum s-o obțină niciodată singur, căci n-ar fi fost valabilă.

După ce i-am depășit pe băieți mi-am dat seama că mai sunt încă doi, dar cei din grup susțineau că ei au condus cursa. Lucrurile începeau să capete contur și era clar că cei din cealaltă echipă s-au pierdut.

-Păi și acum ce facem?
-Continuăm cursa, ce să facem? Vedem măcar cine ajunge primul!

Și tot așa am continuat până la următoare urcare, cea mai grea și cea mai lungă de altfel. I-am lăsat pe băieți să se descurce cu câinii, apoi ne-am încadrat pe trasă. Numai că pe trasă, omul cel fără de scrupule a fost părăsit de noroc și de schimbătorul de pinioane și a fost nevoit să se oprească: abandon tehnic. Deh, cum spune un vechi proverb chinezesc, lumânarea nu luminează sub ea. Coechipierul său, Lucian, a reușit să-l ajungă și să-l vadă în acele chinuri ale nevoii de a renunța la cursă, dar părea mai degrabă îngrijorat de urcarea tehnică ce-l aștepta. Și a plecat. Și Lucian și Popică. În direcții opuse.

Mai rămăseseră așadar în cursă două echipe și jumătate. Primesc un telefon de la Andrei, din echipa rătăcită: am ratat un viraj și am ajuns pe la niște copaci căzuți. Am înțeles destul de repede ce-au făcut și nu doar că erau în direcția opusă, dar erau și pe dealul opus. E clar că nu mai aveau nicio șansă. După ce-am încheiat urcarea cea lungă am înființat pe loc ceva similar cu un stabor, i-am judecat pe cei în lipsă, am deliberat vreo 5 secunde și am stabilit clar: Vlad cu Coco sunt câștigătorii, chiar dacă traseul n-a fost dus până la capăt. În fond, nici nu mai era necesar.

Plimbarea de dupămasă a fost relaxantă de-a dreptul.
Pădurici ca în povești.
Și peisaje ca la carte.
Au văzut și băieții pentru câteva momente cum este să mâni turma de oi de la spate, cu electrica.
Moment de contemplare…
Și coborâri faine.
Vlad îi explică lui Luci cu frumosul de ce nu vrea să-i dea acumulatorul său.
Iar Luci, cel din dreapta, rămâne până la urmă fără strop de energie în acumulator. Cel puțin am format steagul României…

Iar după ce ne-am întors acasă, ne-am pus bicicletele la încărcat, apoi am mai plecat într-o nouă tură. Simțeam că suntem toți aici de vreo 4 zile, deși trecuse doar una și jumătate. Despre show-urile de seară din foișor n-are rost să vă mai povestesc pentru că ne-am lungi inutil, iar despre ziua de duminică o să las fotografiile să vorbească de la sine. Pe scurt, am stat la peste 1.600m, urcând și coborând ușor, pe unul din traseele ce oferă priveliști absolut spectaculoase pe aici prin zonă.

Urcarea prin Valea Largă, de duminică, începe chiar prietenos.
Un traseu de începători ai spune…
Până când brusc nu mai este de începători. Nici măcar e-bike-urile nu fac față la aceste înclinații, de peste 35%.
Și nici mai departe nu e simplu, dar cel puțin e ciclabil.
Momentul acela când înțelegi pentru ce ți-ai dat sufletul.
Și acesta la fel.
Pe coamă lucrurile se calmează brusc, iar pulsul scade în limite rezonabile.
Pădurile de sus au fost geniale.
Și mai puțin geniale au fost cele puse la pământ, practic vandalizate.
Jos, în vale, se vede Rucărul.
Și Piatra Craiului, în toată splendoarea sa.
Un alt moment de contemplare. Altceva nici n-aveai de făcut aici.
Barajul Râușor în partea stângă și Iezerul cu Păpușa în față. Ce zi!
Așa, arată-ți mușchii!
Și una de final, a lui Vlad.

Ne vedem la următoare tură, pe aici pe la Câmpulung și vă așteptăm și pe voi, oricând.

Dragoș Mitroi

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here